Statul Major General, istorie şi actualitate

Locotenent-colonel Luigi-Mihail COJOCARU

Înfiinţarea Statului Major General a fost o consecinţă logică a aplicării prevederilor Tratatului de Pace de la Paris (1856), care stipula trecerea Principatelor Dunărene sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene, precum şi faptul că "vocea poporului" putea fi consultată în privinţa viitorului statut al celor două Ţări Române.

Sediul Ministerului Apărării Naţionale şi al Statului Major General

Foto: lt.col. Dragoş Anghelache

Articolul nr. 26 din tratat consfinţea unanim ca "în Principate să existe o forţă armată naţională, organizată în scopul menţinerii siguranţei interne şi asigurării frontierelor (…)".

Contopirea celor două armate ale Principatelor avea să definească "întâiul pas către unirea definitivă a ţărilor surori", materializat prin numirea lui Cuza, la 11/23 octombrie 1859, în fruntea Forţelor Armate Române, devenind comandantul suprem al acestora.

Acţiunea de unificare, profund resimţită la toate nivelurile oştirii, a început în martie 1859, când au fost dislocate la Bucureşti două batalioane din Regimentul de Muşchetari şi Bateria de Artilerie Călăreaţă din Iaşi, în capitala Moldovei deplasându-se un regiment de infanterie din Muntenia. Efectivele totale ale oştirii Moldovei, la începutul anului 1859, numărau 4.238 militari. Armata Ţării Româneşti era formată din 6.359 militari.

Tabăra instituită la Floreşti (Prahova), "leagănul contopirii armatelor româneşti", a avut un rol important în "înfrăţirea între deosebitele trupe care nu s-ar fi putut dobândi altfel în zeci de ani".

Apogeul transformărilor militare a fost atins la 12/24 noiembrie 1859, când, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 a fost înfiinţat Corpul de Stat Major General al Principatelor Unite, organism format din ofiţeri până la gradul de colonel inclusiv. Principala sa menire consta în crearea unei structuri militare unice de concepţie şi organizare pe întreaga armată.

Structură de concepţie şi conducere militară, Statul Major General a fost principalul coordonator al procesului de dezvoltare şi consolidare al oştirii române. Prin măsurile şi reformele concepute şi materializate în această perioadă, România a ajuns să aibă o forţă militară bine instruită.

Începută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, reforma instituţiei militare a fost continuată de regele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Responsabilitatea acestui proces reformator a revenit comandantului suprem al oştirii – regele Carol, miniştrilor de război – intermediarii regelui pentru comanda şi administrarea armatei – dintre care s-au remarcat colonelul George Adrian şi generalul Ion Emanoil Florescu, precum şi structurilor de conducere a Armatei. Dintre acestea din urmă, Ministerul de Război a fost, firesc, cel mai implicat în procesul de reformă, fiind organul central al organizării şi administrării armatei, precum şi al gestionării resurselor umane. Acesta a acţionat prin Statul Major al Armatei, care a funcţionat cu aceleaşi structuri, ca şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza: Statul Major General şi Corpul de Stat Major.

Războiul ruso-româno-otoman din anii 1877-1878 a prilejuit prima afirmare a Armatei Române, pe un câmp de luptă modern. Cu acest prilej au ieşit în evidenţă atât justeţea măsurilor întreprinse în deceniile anterioare pentru întărirea puterii armate a ţării, cât şi lipsurile programului de reformă. Structura, instruirea şi dotarea unităţilor şi a marilor unităţi au fost în mare măsură corespunzătoare, iar bravura trupei a estompat, de multe ori, deficienţele organizării şi ale pregătirii pentru luptă.

Înfiinţarea Marelui Stat Major a reprezentat un element foarte important în configuraţia reformelor militare, adoptate în anii ’80 ai secolului al XIX-lea. El şi-a sporit treptat competenţele, şi-a diversificat structura, şi-a îmbunătăţit încadrarea şi nivelul de pregătire al personalului. În acest sens, sunt de amintit legile din 1895, 1909 şi regulamentele din 1884, 1891, 1899, 1912. Până la Primul Război Mondial, Marele Stat Major a devenit un organism complex, capabil să dirijeze procesul de reformă a structurilor militare româneşti, să asigure unitatea de doctrină, mobilizarea şi planificarea resurselor destinate apărării, să conducă, într-un cuvânt, armata la pace şi război. În fruntea sa s-au aflat, în această perioadă, personalităţi ilustre, dintre care îi amintim pe Ştefan Fălcoianu, Iacob Lahovary, Nicolae Tătărescu, Alexandru Averescu.

Un rol important în profesionalizarea activităţii Marelui Stat Major l-a avut Şcoala Superioară de Război înfiinţată în 1889. Această instituţie de învăţământ militar superior a pregătit, până la prima conflagraţie mondială, zeci şi zeci de ofiţeri, care au încadrat treptat posturile de comandă ale Armatei Române.

În acest interval au fost două mari perioade de reforme: 1882-1891 şi 1908-1912. Esenţa lor a constat în edificarea structurilor de stat major şi permanentizarea structurilor teritoriale, proces care poate fi considerat încheiat în vara anului 1914. Reformele desfăşurate în acest interval n-au făcut însă din armata română acel instrument de luptă performant pe care îl preconizau unele proiecte elaborate fie de Marele Stat Major, fie de către unii generali şi ofiţeri superiori.

Intrarea în Primul Război Mondial a determinat România să mobilizeze Marele Cartier General, să constituie Marele Stat Major, precum şi să transforme Ministerul de Război într-o structură specifică, cu sarcini şi atribuţii bine precizate. Situaţia politico-militară a României la sfârşitul anului 1916, deosebit de gravă în ansamblu, prezenta unele caracteristici care, sub aspectul conducerii, asigurau menţinerea în stare de lucru relativ normală a organismelor statului: Rege, Parlament, Guvern, Marele Cartier General şi Marele Stat Major.

Chiar cu inerentele erori şi neîmpliniri, Marele Cartier General şi-a îndeplinit sarcinile care îi reveneau la un nivel calitativ mult superior, comparativ cu activitatea sa de conducere anterioară, din perioada august-decembrie 1916.

Acest lucru a fost posibil în următoarele condiţii:

• la conducerea Marelui Cartier General a fost numit generalul Constantin Prezan;
• Marele Cartier General a fost reorganizat, în mai multe etape, până la găsirea soluţiei optime;
• în funcţii de subşefi de Stat Major General, secţii, birouri şi servicii au fost numiţi generali şi ofiţeri, capabili să răspundă înaltelor comandamente ale vremii;
• au fost reglementate pe noi baze, ferme şi eficiente, relaţiile cu Ministerul de Război, cu Marele Stat Major şi cu celelalte organe centrale şi locale cu atribuţii în domeniul apărării;
• întregul teritoriu aflat sub jurisdicţia statului român a fost transformat în zonă a operaţiilor militare, ceea ce a dus la militarizarea întregii activităţi în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Prut;
• s-au redus la maximum ingerinţele altor organe de conducere în problemele specifice Marelui Cartier General.

Reorganizarea Armatei, în prima jumătate a anului 1917, a fost una dintre cele mai importante acţiuni concepute şi conduse de Marele Cartier General român. Concomitent cu conducerea reorganizării Armatei, cu rezolvarea complexelor probleme cu care aceasta se confrunta, Marele Cartier General a desfăşurat o laborioasă activitate în vederea elaborării planului de campanie pentru vara anului 1917. Acţiunile concepute şi coordonate de Marele Cartier General din decembrie 1917 până în martie 1918 au fost un succes, care a confirmat capacitatea sa de conducere strategică şi de a soluţiona problemele complexe ale perioadei. 

Chestiunea modernizării Armatei Române, în perioada interbelică, a interesat în cel mai înalt grad atât teoreticienii militari, cât şi responsabilii politicii sau eşaloanele de decizie din armată şi, în primul rând, Marele Stat Major.

În întreaga perioadă interbelică, cu mici diferenţe în planurile de mobilizare, Armata Română cuprindea armata activă (cinci contingente anuale, de cate 150.000 militari fiecare), armata de rezervă (15 contingente, circa 2.000.0000 oameni) şi miliţiile (nouă contingente, un milion de militari). Însumate, aceste cifre conduceau la concluzia că România era în măsură să mobilizeze circa patru milioane de persoane.

În primul deceniu interbelic, Marele Stat Major era principalul organism al Ministerului de Război în conducerea Armatei. La dispoziţia ministrului erau, de asemenea, un Consiliu Superior al Armatei, trei Inspectorate Generale de Armată, servicii şi birouri independente. Marele Stat Major a fost implicat, într-o măsură însemnată – cu studii, referate, analize comparate şi proiecte – în pregătirea şi promovarea setului de legi necesare organizării şi funcţionării organismului militar românesc, în perioada interbelică.

Legea organizării armatei, adoptată în 1930, departaja net răspunderile în domeniul politicii de apărare a ţării:

• Regele era "capul puterii armate";
• Ministrul avea în atribuţii administrarea, conducerea, justiţia, disciplina şi înzestrarea Armatei, actul conducerii propriu-zise a Armatei exercitându-l prin Marele Stat Major şi inspectorii generali de armată;
• Şeful Marelui Stat Major răspundea de pregătirea de război, de instrucţie şi de învăţământul militar. El întocmea planurile de campanie şi de mobilizare şi punea în aplicare măsurile operative din planurile de cooperare militară cu armatele statelor aliate.

În septembrie 1939, în momentul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial, Marele Stat Major făcea parte din structura Ministerului Apărării Naţionale, ca organ de "conducere superioară, comandament şi pregătire", cu misiunea de a conduce şi coordona pregătirea de război a trupelor de uscat, aeronauticii şi marinei. Pentru a înfăptui aceste măsuri şi atribuţii, Marele Stat Major a beneficiat de o structură organizatorică adecvată (secţiile organizare-mobilizare, informaţii, operaţii, dotare, instrucţie, transporturi etc.), iar modificările înregistrate pe parcursul războiului nu au afectat rolul şi importanţa sa în cadrul sistemului militar românesc.

În conformitate cu cerinţele momentului, Marele Stat Major s-a dovedit a fi capabil să gestioneze situaţiile de criză care au urmat declanşării războiului.

Angajarea României în război, la 22 iunie 1941, a determinat schimbări importante în structura organizatorică a Marelui Stat Major, prin transformarea acestuia în Marele Cartier General.

La 28 octombrie 1943, prin Legea asupra organizării forţelor armate a fost statuată hotărârea, din iulie 1942, privind subordonarea Marelui Stat Major Ministerului Apărării Naţionale (Ministerului de Război), ca "organ de pregătire de război a forţelor armate şi teritoriului", cu atribuţii specifice. Cu acel prilej s-a precizat că şeful Marelui Stat Major avea rang reprezentativ de ministru secretar de stat, fiind ajutat de "subşefii necesari", între care se aflau şi şefii de stat major ai Aerului şi Marinei. Legea mai prevedea că în subordinea Marelui Stat Major se aflau: Direcţia Superioară a Învăţământului Militar, Comandamentul Transmisiunilor, Şcoala Superioară de Război, Institutul Geografic Militar, Muzeul Militar, Revista "România Militară", Batalionul depozit şi alte organe considerate necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţionale.

Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, nu avea să determine schimbări esenţiale în structura Marelui Stat Major, ci doar unele desfiinţări de elemente, resubordonări, care nu i-au modificat radical componenţa şi atribuţiile. În conformitate cu noile condiţii de pace, Legea nr. 205 pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, din 2 iunie 1947, a prevăzut că Marele Stat Major era un organ de "studiu, concepţie şi planificare pentru organizarea şi pregătirea forţelor armate, majoritatea atribuţiilor rămânând celor teritoriale". 

Între anii 1948-1989 Marele Stat Major a traversat una dintre cele mai dificile perioade din existenţa sa.

O primă reorganizare a Marelui Stat Major a intervenit la 1 februarie 1949 când, spre deosebire de anul 1947, apar noi secţii, iar cele vechi se reorganizează. Aceste schimbări sunt determinate de modificările pe care organismul militar le suportase sub controlul consilierilor sovietici şi de noile sarcini impuse armatei române. Dacă în noiembrie 1947 Marele Stat Major avea doi subşefi, şapte secţii şi trei servicii (asimilabile secţiilor), la care se adăuga redacţia "Revistei militare generale", în februarie 1949 numărul secţiilor crescuse la 15.

La nivelul conducerii Marelui Stat Major, apariţia unui ofiţer cu atribuţii politice era o noutate, dar aceasta era consecinţa adoptării modelului sovietic de organizare a armatei.

În structura Marelui Stat Major, aprobată în 1949, apar Secţiile Transmisiuni, Cadre (de stat major), Pregătire Cadre, Gospodărie, Politică, Cenzură. Necesitatea creşterii efectivelor armatei, adoptarea noilor regulamente sovietice şi controlul strict al publicaţiilor militare impuneau crearea noilor secţii specifice: Recrutare –efective, Regulamente şi Publicistică militară.

Retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, a constituit un moment important în evoluţiile politice ulterioare atât în plan intern, cât şi în cel internaţional.

La începutul lunii decembrie 1964, Consiliul de Stat a emis un decret, privind reorganizarea Ministerului Forţelor Armate, care stabilea noi orientări în ceea ce priveşte funcţionarea organismului militar românesc. Potrivit acestui decret, Ministerul Forţelor Armate era alcătuit din următoarele structuri: Marele Stat Major, Consiliul Politic Superior, comandamentele de armă şi direcţiile centrale de specialitate, Comandamentul Spatelui, Direcţia Generală a Înzestrării, Direcţia Cadrelor, Direcţia Financiară şi Control, Direcţia Secretariat şi Oficiul Juridic.

Marele Stat Major a continuat, în perioada 1964-1989, să fie iniţiatorul şi principala instituţie realizatoare a reformei care a vizat structura organizatorică, dotarea cu echipamente militare, instruirea comandamentelor şi a trupelor, modernizarea învăţământului militar.         

Transformările majore ale organismului militar românesc, în perioada 1990–2004, au fost influenţate, în mod determinant, de evoluţia situaţiei interne şi internaţionale.

Deşi frământările din societatea românească şi-au lăsat amprenta asupra organismului militar, Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Major General au urmărit, cu consecvenţă, obiectivul transformării Armatei dintr-o structură aservită politic partidului unic – înainte de 1989 – într-una modernă, bine echipată şi instruită. Drumul spre acest obiectiv a fost sinuos, din cauza resurselor disponibile alocate pentru apărare, mai reduse decât cele necesare, dar şi a unor frământări interne.

Existenţa atâtor focare de conflict deschis sau latent în Europa determina NATO să lanseze Programul "Parteneriat pentru Pace" (PfP), la iniţiativa SUA, decizie stimulată de solicitările majorităţii statelor din Europa Centrală şi de Est, foste membre ale Tratatului de la Varşovia, de a adera la NATO. România semnează, prima, Programul PfP, la 26 ianuarie 1994.

La 11 septembrie 2001, după atacul terorist asupra SUA, România, prin reprezentanţii săi autorizaţi, a declarat că va acţiona ca aliat "de facto" al NATO în lupta împotriva terorismului. Acest angajament a fost onorat prin participarea la constituirea "Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate" (ISAF), în Afganistan, urmată, la scurt timp, de participarea la Operaţiile "Enduring Freedom" şi "Iraqi Freedom". Aceste decizii, asociate cu punerea la dispoziţia NATO a infrastructurii militare şi civile pentru rotirea forţelor din Bosnia-Herţegovina, Kosovo şi Irak, pe fondul stabilităţii politico-sociale, al creşterii economice şi al întăririi democraţiei interne, au determinat NATO să invite România, alături de alte şase state europene, să se integreze în Alianţă, în cadrul Summit-ului de la Praga, din 21-22 noiembrie 2002. Decizia Consiliului Nord-Atlantic a fost ratificată de toate statele membre ale NATO şi, la 2 aprilie 2004, steagul României a fost înălţat alături de cel al aliaţilor, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Sediul Supreme Headquarters Allied Powers Europe (SHAPE) de la Mons.

Consecventă angajamentelor asumate, România s-a alăturat Coaliţiei Multinaţionale, condusă de SUA, în efortul de stabilizare a Irakului, după declararea încheierii ostilităţilor.

În domeniul structural, reforma s-a desfăşurat după principiul continuităţii, concretizat în menţinerea a ceea ce s-a realizat în etapele anterioare şi corespunde obiectivelor stabilite de factorii de decizie politico-militară.

În concluzie, Statul Major General a reprezentat factorul generator al schimbărilor profunde pe care le-a parcurs organismul militar românesc, de la crearea statului român modern, până astăzi: organizarea şi pregătirea armatelor pentru campanii, înfiinţarea unor noi arme, fondarea şi eficientizarea industriei proprii de apărare, coordonarea programelor de reformă structurală, de regândire a procesului instructiv-educativ şi al înzestrării, elaborarea regulamentelor şi a doctrinelor militare, întrebuinţarea forţelor în luptă.