O oază de chimie militară
în Armata României
Interviu cu şeful Centrului de Cercetare Ştiinţifică pentru Apărare NBC şi Ecologie, colonel ing. dr. Vasile Şomoghi

Sublocotenent Bogdan RĂDULESCU
radulescu.bogdan@forter.ro

Centrul de Cercetare Ştiinţifică pentru Apărare NBC şi Ecologie reprezintă prima unitate de cercetare ştiinţifică din armata României. Ea a fost înfiinţată la 31 octombrie 1924 şi este printre primele 4-5 centre de profil înfiinţate în lume.

Şeful Centrului Cercetare Ştiinţifică pentru Apărare NBC şi Ecologie, colonel ing. dr. Vasile Şomoghi

Foto: sublocotenent Bogdan Rădulescu

Este o unitate veche, cu multe tradiţii şi angajaţii se mândresc cu ea. Sunt asemenea lorzilor englezi, care se mândresc cu ascendentul lor. Evident, în decursul a 85 de ani de existenţă, unitatea a suferit schimbări atât de structură, de ateliere, de subordonare, de preocupări, de mărime. Din 1998 este parte componentă a Agenţiei de Cercetare pentru Tehnică şi Tehnologie Militară, ca unul din cele cinci centre de cercetare aferente Agenţiei, care este în subordinea Departamentului pentru Armamente.

— Domnule colonel, vă rog să ne prezentaţi, în câteva cuvinte, istoricul unităţii dumneavoastră.

— Încă de la înfiinţare, această unitate a avut ca sarcină permanentă acordarea asistenţei, a expertizei, precum şi de a crea mijloace de luptă pentru toate categoriile de forţe. Vreau să relev faptul că au fost ani în care la acest centru s-a muncit din greu pentru a înlocui, până în ‘90, tot ce a fost tehnică de import. Ajunsesem, la nivelul anului 1989, ca 99,3% din tehnica din înzestrarea trupelor de resortul chimic să fie de producţie românească, lucru realizat prin cercetările de la Centru. Deci unitatea noastră nu a fost creată doar pentru a da soluţii, a face studii, ci chiar pentru a produce, a realiza obiecte noi, tipuri de arme noi, tipuri de mijloace protecţie noi, sarcină de care s-a achitat cu succes.

Printre foştii comandanţi ai Centrului există nume de mare rezonanţă, precum celebrul profesor Neniţescu, cel mai renumit chimist, una din metodele de preparare a iperitei fiind metoda lui.

Centrul nu a avut niciodată preocupări neapărat ofensive, de a crea arme chimice, fiindcă niciodată, cel puţin din câte ştiu eu, asta nu a fost politica României. Aici s-au creat mijloace de apărare împotriva armelor chimice, radiologice, bacteriologice; aceasta a făcut parte din strategia armatei române cam din tot timpul. Dar, pentru a face acest lucru, evident că a trebuit să şi sintetizăm substanţe toxice de luptă, pentru că nu poţi discuta despre protecţie sau testare a unor mijloace împotriva armelor chimice fără să le poţi testa cu mijloace, cu arme chimice propriu-zise. Suntem singura instituţie din ţară care avem astfel de abilităţi, fiind sub controlul Convenţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice de la Haga şi a ANCES-ului românesc. Avem dreptul să producem astfel de substanţe în scopul de cercetare şi testare, în anumite cantităţi şi cu declararea cantităţilor preparate.

— Cum este organizat Centrul de Cercetare Ştiinţifică pentru Apărare NBC şi Ecologie?

— La ora actuală, Centrul este organizat pe şase secţii, plus o Secţie de Stat Major, Logistică şi compartimente funcţionale, gen contabil-şef, achiziţii, securitate etc.

Secţia principală este Secţia de Tehnologii Chimice, care are mai multe laboratoare: un laborator de sinteze speciale, unul de analize şi testări – care este acreditat naţional încă de acum şase ani, deci este un laborator cu recunoaştere naţională – şi, în acelaşi timp, participă de două ori pe an la testele inter-laboratoare organizate de Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice deoarece are şi recunoaştere internaţională. Alt laborator este cel de detecţie-decontaminare, care se ocupă de tehnologii privind detecţia substanţelor toxice periculoase şi de decontaminarea lor, iar rezultatele sunt impresionante şi în această zonă. Mai există şi laboratorul de protecţie a mediului, ecologie şi materiale speciale, principala lui sarcină fiind protecţia mediului pentru că, în ultimul timp, prezervarea mediului este o problemă mondială, deci şi românească, a armatei.

Secţia 2 are ca obiect de activitate protecţia individuală şi are în compunere două laboratoare: un laborator acreditat deja de acum patru ani, este un laborator de protecţie balistică, şi a creat tot ceea ce înseamnă mijloace de protecţie balistică individuală aflate până acum în înzestrare. Este importantă sarcina de cercetare, dar nu atât de importantă cum este cea de testare.

Să explic puţin: la începutul anilor ‘90 România nu avea posibilitatea de a obţine şi de a produce mijloace de protecţie balistică individuală. Existau două posibilităţi mari: de a realiza noi astfel de produse sau de a le importa. Fiind o nişă, conducerea de atunci a Centrului s-a orientat destul de rapid şi am dezvoltat o secţie de cercetare şi, mai mult decât atât, de microproducţie pentru astfel de mijloace.

Intrarea în producţie a unui produs nu se face într-un timp foarte scurt. În momentul acela nu exista o întreprindere în ţară care să şi producă ceea ce făceam noi. În consecinţă, în momentul respectiv, am luat decizia de a le produce aici şi, timp de trei-patru ani, Centrul lucra în trei schimburi pentru a produce primele 30.000 de veste antiglonţ necesare armatei române. După dezvoltarea agenţilor economici care să preia această sarcină, a urmat cercetarea mijloacelor noi şi, foarte important, procesul de atestare a produselor şi tehnicii ce intră în înzestrarea armatei.

Al doilea laborator, cel de protecţie individuală, este acreditat RENAR şi este singurul din ţară care efectuează testarea mijloacelor de protecţie balistică individuală, şi nu numai. Asta facem pentru Ministerul Apărării Naţionale în primul rând, dar testăm şi pentru Ministerul de Interne, pentru SRI, precum şi pentru agenţi economici care vor să vândă astfel de mijloace. Facem, de asemenea, testări la casele de valori, la geamuri antiglonţ, la pereţi antiglonţ, gama fiind destul de mare.

Acest laborator de vârf s-a dezvoltat în cursul anului trecut şi al acestui an, pe fonduri ale Ministerului Cercetării, fiind dotat cu ce este mai nou în lume.

— Ce ne puteţi spune despre armele exploziv-incendiare? Se mai ocupă cu aşa ceva unitatea dumneavoastră?

— Da, se mai ocupă, iar aceste mijloace sunt repartizate Secţiei 3. Este o secţie puţin exotică pentru un centru de chimie, dar este una cu cele mai mari realizări. Pe vremuri, preocuparea era pentru arme incendiare deci, încă de la înfiinţarea Centrului, a existat o astfel de componentă. În concepţia românească, armele incendiare intrau ca un subcapitol al armelor chimice. Secţia a fost mult dezvoltată la începutul anilor ‘80, când au apărut în lume armele FAE. Atunci a fost constituit, în cadrul acelei secţii, un colectiv de tineri specialişti care să încerce realizarea unor astfel de arme în România, numite arme cu explozie în volum sau exploziv -incendiare. Acel colectiv a reuşit ca, până la sfârşitul anilor ‘80, să stăpânească fenomenul obţinerii unor astfel de arme – fenomenul exploziei în atmosferă liberă – şi să creeze primele prototipuri. S-a creat prototipul unei mine, având în vedere doctrina noastră de apărare, arme care să interzică pătrunderea pe teritoriul nostru naţional. S-a creat, totodată, modelul experimental al unei bombe de aviaţie, precum şi mai multe modele de lansatoare.

Colectivul a desfăşurat activităţi de cercetare pe mai multe generaţii de arme şi a reuşit să controleze acest fenomen pe măsura evoluţiei lui pe plan mondial în aşa fel încât, la începutul anilor ‘90, eram a treia ţară din lume care deţinea tehnologia obţinerii unor astfel de arme, inclusiv a armelor termobarice, care sunt un derivat al armelor FAE.

Pe vremuri, colectivul se ocupa de mijloace fumigene, mijloace incendiare, realizările de-a lungul timpului fiind interesante, dar asta a fost după aceea preocuparea principală. Şi în continuare colectivul se ocupă de aşa ceva dar, din păcate, la ora actuală, armata română nu are nimic în înzestrare din astfel de mijloace, din diverse motive. Chiar astăzi am avizat un prototip de cercetare pentru o grenadă cu efect sporit pentru AG-7.

Deci Secţia 3 mai are în compunere un laborator, tot în curs de acreditare RENAR, făcut tot pe banii obţinuţi din proiecte ale Ministerului Cercetării şi un colectiv de pirotehnie. La ora actuală este destul de puţin populat, datorită atât lipsei de comenzi dar şi a multor restructurări şi a lipsei oamenilor de specialitate.

— Aparatura dozimetrică se realizează tot la dumneavoastră?

— Avem şi o secţie de radiometrie care, în decursul timpului, a creat cam tot ceea ce înseamnă aparatură de control dozimetric din Armata României şi a creat în continuare noi mijloace de detecţie. Centrul are în compunere şi o unitate nucleară puternică cu sursă, de categoria a III-a, în care se pot face testări, măsurători şi etalonări, secţia având în compunere două laboratoare: un laborator de radio-chimie şi un laborator de dozimetrie militară. Şi această secţie este o secţie destul de puţin populată, dar din cauza lipsei de specialişti şi pentru că nu ducem lipsă de comenzi. Cu toate acestea, îşi desfăşoară activitatea în condiţii bune, fiind acreditată CENECA şi este în curs de modernizare tot pe un proiect câştigat de Ministerul Cercetării.

Avem şi o secţie de intervenţie. Statul Major General a considerat la un moment dat că, pentru întărirea sistemului de supraveghere şi avertizare a armatei României, în afara punctelor fixe de pe teritoriu, în care fac monitorizarea on-line nuclear, mai nou şi chimic, din subordinea Centrului Naţional Militar de Comandă, sunt necesare şi grupe de intervenţie. În mod normal, acestea ar trebui să existe la categoriile de forţe, dispersate pe teritoriu. Dar, având în vedere lipsa de specialişti, primele grupe au fost create în cadrul Centrului, în această secţie. Avem la ora actuală trei grupe operative, cu sarcini permanente de luptă, care pot interveni oriunde pe teritoriul naţional şi pot face detecţia, identificarea şi prelevarea probelor pentru a se putea lua deciziile în cazul unui incident, atac, accident, atacuri teroriste şi care pot acoperi toate zonele de apărare NBC.

Aceste echipe au fost create în perioada 2002-2003. Centrul şi-a continuat preocupările pentru realizarea unor mijloace mai noi, mai bine utilate cu aparatură şi tehnică, rezultând un nou prototip de autospecială de intervenţie pe care îl îmbunătăţim permanent. Nu ne putem permite construirea alteia noi, deoarece fondurile necesare sunt foarte mari şi nu pot fi luate decât de la Ministerul Apărării Naţionale.

Autospeciala a participat anul acesta la exerciţiul NATO "NAMUR", fiind prima participare românească în domeniul apărării NBC cu tehnică şi participare efectivă în exerciţii, iar participarea noastră a fost extraordinar de bine primită în Alianţă. Şeful aplicaţiei, de origine germană, a spus la un moment dat că, din punctul de vedere al apărării NBC al UE, cei care sunt la acest exerciţiu există.

O altă secţie înfiinţată anul trecut este o secţie de microproducţie. Dacă, în urmă cu 20 de ani, Armata României îşi putea permite să acceseze orice material sau tehnică de resortul apărării NBC din economia naţională, acum lucrurile s-au mai schimbat. În primul rând, armata s-a comprimat, trupele chimice au devenit şi ele din ce în ce mai mici, până au dispărut ca noţiune de trupe şi sunt încadrate la categoriile de forţe. Necesarul unor astfel de materiale a scăzut drastic. Posibilităţile de achiziţie a unor astfel de materiale, mai ales de la începutul anilor ’90, au scăzut foarte mult. Industria românească a devenit o industrie privată în bună măsură. Nicio fabrică, nicio întreprindere nu-şi poate permite să menţină secţii speciale care să aibă comenzi la doi-trei ani, să menţină utilaje şi forţă umană care să nu producă. Evident, acestea s-au desfiinţat. În momentul când aceste bunuri au fost necesare armatei, existau cele două mari variante: importul sau producţia proprie. A le produce în uzinele româneşti era foarte greu, pentru că toate aceste produse intră în categoria unor produse aşa-zise orfane, cu cerere mică dar strict necesare. A le importa implica cel puţin trei probleme: preţ mare, disponibilitate şi cantităţi minim livrabile.

Să luăm un exemplu: banalul tubuşor-indicator. Pentru a-l cumpăra din afara ţării, cantitatea minim livrabilă de la producătorii cunoscuţi este de 10.000 de bucăţi, termenul de garanţie al unui tubuşor-indicator fiind de doi ani. Necesităţile României pentru teatrele de operaţii şi pentru instrucţie nu depăşesc 2.000-3.000 de bucăţi pe an deci, aproape 8.000 de bucăţi ar fi trebuit casate după doi ani, deoarece au ieşit din garanţie. În plus, preţul unui tubuşor din import este de aproximativ 12 euro, în timp ce unul produs la noi este de 0,5 euro. Este clar că există anumite avantaje. Şi atunci a fost luată decizia ca aceste lucruri, care sunt rezultatul cercetării Centrului, să fie implementate în producţie chiar în cadrul laboratoarelor, cu personalul cu studii medii din Centru, la comanda categoriilor de forţe.

Având în vedere că sunt multe lucruri care se produc în Centru, a fost nevoie, la un moment dat, ca toate chestiunile acestea să fie administrate separat şi a fost creată această secţie de microproducţie. În afara producţiei, mai are şi partea de etalonare de aparatură, de control nuclear şi chimic. Tot ceea ce înseamnă aparatură de control nuclear şi chimic care se găseşte în dotarea forţelor armate, fie că este vorba de Forţele Terestre, Marină sau Aviaţie sau celelalte componente ale sistemului naţional de apărare, se produc aici.

Şeful Centrului Cercetare Ştiinţifică pentru Apărare NBC şi Ecologie, colonel ing. dr. Vasile Şomoghi

Foto: sublocotenent Bogdan Rădulescu

— Care sunt sursele de finanţare şi portofoliul de comenzi al Centrului?

— Noi suntem o unitate a Ministerului Apărării Naţionale, sarcina principală fiind să lucrăm pentru armată. Instrumentul de bază cu care lucrăm în cercetare este planul sectorial al M.Ap.N. Sursele temelor de cercetare a proiectelor de cercetare sunt cerinţa categoriilor de forţe şi propunerile noastre.

Ministerul Apărării Naţionale are resurse financiare limitate iar necesităţile sunt diverse – în primul rând de înzestrare – şi este firesc ca partea alocată cercetării ştiinţifice să fie relativ mică. În aceste condiţii, începând din anul 2000, am accesat fondurile naţionale de cercetare puse la dispoziţia centrelor de cercetare şi a universităţilor din ţară de către Ministerul Cercetării. Planul naţional de cercetare are multe componente care acoperă toate domeniile de activitate şi de necesitate, de la programe de infrastructură până la programe de cercetare aplicativă sau fundamentală. Accesul la astfel de programe nu se mai face prin atribuire directă, ci se fac propuneri de proiecte care intră în competiţie şi, pe baza unor punctaje de performanţă, se declară punctaje câştigătoare. Deci, ca să câştigi un proiect trebuie să fii foarte bun. În plus, este o sursă de finanţare alternativă importantă. Ceea ce propunem este tot pentru armata României, şi avem aprobarea Departamentului pentru Armamente ca să participăm la astfel de proiecte. În ultimii trei-patru ani, această sursă de finanţare a fost concentrată pe două mari direcţii: una pe proiecte de infrastructură, de modernizare a infrastructurii existente, iar a doua pentru finanţarea unor proiecte de cercetare cu produse fizice realizate la nivel de model experimental, demonstrator şi prototip. Una din marile probleme care nu este rezolvată la nivelul Ministerului Apărării Naţionale – de fapt nici la nivel naţional – este cea a transferului tehnologic. Numai anul trecut am avut în derulare vreo şaptesprezece proiecte de cercetare, finanţate de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării iar, ca fonduri atrase, raportul a fost de 1 la 10 în favoarea acestuia.

Pe proiecte de cercetare sunt proiecte diverse, ca dezvoltarea de mijloace de testare bio. Noi am intrat într-un proiect extrem de ambiţios, la ora actuală o premieră şi o prioritate tehnică mondială, care va permite detecţia biologică, în cazul unui succes, undeva la ordinul minutelor, ceea ce este deosebit de important, mai ales în condiţiile câmpului de luptă dar şi a structurilor critice. Avem, de asemenea, proiecte de protecţie a infrastructurilor critice atât din Ministerul Apărării Naţionale, cât şi la nivel naţional. Avem, de asemenea, proiecte de dezvoltare a unor mijloace de intervenţie în caz de incidente, accidente sau de atac terorist. După incidentul scrisorilor cu antrax, când ameninţarea de acest gen a fost palpabilă, au fost finalizate şi există astfel de mijloace de tratare ale acestor scrisori şi sunt deja în dotarea armatei. Avem proiecte de dezvoltare a sistemelor simple de detecţie, pentru că, pe câmpul de luptă, nu poţi să dai câte un detector la fiecare militar. De regulă, pe acestea le au unităţile specializate, dar este necesar ca fiecare militar să fie avertizat în timp util dacă se află într-un mediu contaminat. De aceea am creat atât tubuşoare indicatoare, cât şi mijloace mult mai simple, dar foarte fiabile, de detecţie, aşa cum sunt hârtiile indicatoare, create şi produse în Centru.

A treia mare sursă de finanţare o reprezintă fondurile care nu sunt naţionale. Avem o singură reuşită în domeniu, şi anume participarea la un proiect NATO, un proiect de decontaminare, în consorţiu internaţional, format din câte o universitate din Canada, Spania, Italia şi Universitatea Bucureşti. Noi am avut, în cadrul acestui proiect, o calitate triplă: de cercetător, de testator şi de utilizator final. Proiectul a fost finalizat la sfârşitul anului trecut şi a fost declarat un succes de către NATO.